luni, 20 decembrie 2010

Fragmentare (I)...

Și iată-mă din nou prinsă sub scoarța propriilor nesocotințe. Câtă lume a mai trecut pe această cărare înainte de a mă găsi din nou astfel... Mulți au plecat uitând să ia cu ei și voalul ce dezintegrează și acoperă un incomensurabil suflu, îngropându-mă în neputință. Nu neputința de a trăi printre și cu măștile sociale, îndeletnicire mult prea ușoară de acum, ci tocmai incapacitatea de a trăi fără acestea, neputința de a privi și sorbi esența.
Oamenii se pierd, unii fiind pierduți până și din amintire, asemenea sentimentelor. Și acestea se volatilizează sau, în cel mai bun caz, doar se transformă.
Oameni rătăciți în universuri create aleatoriu. Construcții infinite și totuși limitate în explorarea propriilor structuri.
Plăsmuiesc în mintea mea bolnavă realități inocente. Lumi în care despre adevăr nu doar se spune că este relativ, ci chiar este; realități la construcția cărora fiecare participă prin infinitatea de elemente din care este compus. Reacții chimice inedite își fac loc în lupta cu sufletele pierdute în durere cotidiană. Tot ce rămâne creează un tablou în care culorile devin percepții ale unor stări dezolante sau extatice, după aroma individualității. Personaje din alte lumi se reîncarnează vieții și reinventează limbajul, transformându-l impecabil de astă dată. Pacea nu mai e dorită de multă vreme, însă armonia redă forța și revelația ce te ghidează prin labirintul ființei tale.
Aici începe totul, aici se va și sfârși...