miercuri, 17 noiembrie 2010

Alle porte del sogno...

Născută pentru a se jertfi neîncetat, pare-se...acum îi lipsea curajul să ridice privirea și să pășească încrezătoare spre ceea ce știa că merită, departe de ceea ce o cobora în infernul ființei ei. O femeie care s-a luptat întreaga viață cu demonii din jurul ei ajunge acum să îi recunoască pe cei din ea însăși. Tristețe mistuitoare îî încețoșează judecata, iar clipa de durere devine insuportabilă. Mii de frânturi îi articulează și maltratează Trupul. Și e atât de întuneric oriunde ar privi...Un negru ce apasă greu, ce soarbe și ultima moleculă de viață. Și e atât de frig... și tot mai multe particule se frâng sonor sub asprimea lui.

Incotro?!? Încotro, făptură minunată...asta te întrebi și asta te ține în loc. În tine stau pieziș mii și mii de cuvinte și stări, de simțuri și melancolii adânci, dar în tine stă la pândă sufletul tău bombardat. Acum e momentul resuscitării! Apleacă-te asupra lui și redă-i viața! Vindecă-l și mângâie-l... așa cum ai făcut mereu cu ale celorlalți. Îți urlă disperat... E un strigăt din consoane ce taie sadic. Dă-ți viață, draga mea, dă-ți viață ție, mai mult decât ai dat altora... E timpul tău! Acum e timpul! Privirea sus! Pășește încrezătoare spre tine, lasă-te descoperită de tine... Acum respiră adânc, un ultim suspin...atât. Vezi, draga mea, deja e puțin mai bine...

(...) Se ridică stingheră acum și privește...urma încă o apasă greu și ușor se transformă în remușcare... Încet, încet va ridica din ea un alter ego ce-l va neantiza pe acesta alterat. Aflându-se acum la poarta celor trei tărâmuri, nu poate preconiza care-i va fi destinația. Călătoria începe aici. În realitate, e un alt început... unul nedorit, dar iminent. Confuză și temătoare, rănită, dar preocupată de alte răni decât cele personale. De ce? Vei afla în curând că lupta asta e una cu tine și tu îți ești dușman acum... Atunci vei ști că tu ești cea care deschide poarta și atunci vei fi învingătoare. Dar încă nu a sosit momentul... Încă un suspin, te îndepărtezi. Durerea macină totul până ajunge să se macine singură... Încă puțin...



4 comentarii:

  1. Drumul aşa cum îl descrii nu are geometrie, trece prin noi, prin ceilalţi, dar dacă simţim că este puţin mai bine, înseamnă că ne putem salva! :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Cred că uneori drumul pare așa, neavând geometrie. Poate că în acele momente trebuie creată de noi înșine...
    Întotdeauna trebuie să ne putem salva! :)

    RăspundețiȘtergere